| Ultimii chiriasi ai grofului Bethlen |
Castelul de la Sanmiclaus moare cate un pic in fiecare zi. Patru Popa si sotia lui au fost, pana in 1984, ultimii chiriasi ai castelului din Sanmiclaus construit in urma cu aproape 350 de ani de contele Bethlen.SUMAR: BLAJ – 19 iulie 2004
 Marinarul parasutist
Calugarii augustinieni
IAS cu castel in curte
Ultimii doi evrei 19 iulie 2004: Blaj - Ultimii doi evrei
Numar de locuitori: 20.758, majoritatea romani
Religii: ortodoxa, urmata de cea greco-catolica, de cea romano-catolica si mozaica
Din 200 de evrei in Blaj au mai ramas doar doi
In Blaj, din neamul evreilor au mai ramas doar sotii Faibis. Din dragoste pentru parinti si dintr-o mare dragoste de tara si de oamenii ei.
CARMEN PLESA
Pe locul magazinului de la care eu imi cumpar apa minerala se inalta candva sinagoga din Blaj. Pe vremuri, in oraselul de pe Tarnave erau aproape 200 de evrei. Azi, mai sunt doar doi: sotii Faibis — Eugenia (53 de ani) si Avram (54 de ani). Nu au copii. Stau chiar in casa fostului rabin.
Ne-a deschis doamna Faibis, bucuroasa de oaspeti. Pana sa apucam sa spunem cine suntem si ce vrem, ne-a si bagat in curte, “ca sa mai povestim“. E inalta, bruneta, cu ochi vioi. Apare si domnul Faibis, incarcat, de la piata. Sprijinita de zidul casei, o valiza din nuiele. A fost a bunicii doamnei Faibis. Inauntru — un buchet de flori si o vioara veche. Vioara e a unchiului doamnei Faibis. A murit la Auschwitz. Avocat si om de litere, a fost scos intr-o noapte din casa pe care o avea la Targu-Mures. Nu s-a mai intors. Si nici doua dintre surorile bunicii. A rezistat numai un nepot, insa a ramas socat in urma grozaviilor indurate in lagar.
In casa veche, la fiecare usa — mezuza cu cele 10 porunci. Domnul Faibis cauta printre CD-uri ca sa creeze atmosfera potrivita.
Doamna e numai un zambet: trebuie sa mancam! Un pup cu varza (lipie umpluta cu varza si coapta in cuptor, specifica zonei Ardealului).
HOTARATI. Domnul Faibis e economist, doamna e pensionara — inainte conducea un magazin de parfumuri. Au ramas singuri in Blaj. Toti au plecat in strainatate: rude, vecini, prieteni. “Ultimii evrei care mai erau in Blaj n-au plecat in strainatate, ci pe taramul celalalt“, ofteaza doamna Eugenia. Sa plece si ei?! Nici vorba! “Pe mine, daca ma duce cineva in alta tara sap pe sub pamant si ma intorc in Romania. Aici sunt cei mai buni oameni!“, spune barbatul. Si mai e un motiv pentru care nu au vrut sa plece din Romania: dragostea pentru parinti. “N-ar mai fi avut cine sa mearga la cimitir, sa aprinda o lumina pentru cei morti.“
Pe vremea cand avea doar cativa anisori si o chema Lobel, doamna mergea regulat cu bunica la sinagoga si-i facea mare placere sa manance din strugurii din curtea templului. Pe atunci statea in Sancel, un sat de langa Blaj. Parintii erau instariti si aveau casa mare, cu usa deschisa pentru toata lumea. Aveau si o camera mereu pregatita pentru drumetii pe care ii apuca noaptea pe drum si nu aveau unde se adaposti.
SINGURI. Si casa sotilor Faibis e deschisa pentru toata lumea. “La masa asta au stat oameni de toate religiile“, ma asigura domnul Faibis. “Am un prieten in Ocna Muresului. E singurul evreu de acolo. Cand il intreba cineva cati evrei sunt la Ocna se facea ca numara in gand. Dupa aceea spunea: “Daca ma uit in oglinda suntem doi”. Nu credeam sa ajungem si noi atat de singuri“, ofteaza domnul Faibis.
Jurnal de campanie
Data plecarii: 21 iunie 2004
Distanta parcursa: 3.217 km
Localitati tranzitate: 302
CHRISTIAN SILVA
Blaj. Centru. Inainte de pranz. Statuia lupoaicei, intr-o mare galbena de umbrelute ale unei berarii din centru. Lume putina. Undeva in spate – turlele unei biserici. Iese de-o poza. La stanga se face drumul spre Jidvei. Foarte prost. Ieri am luat-o p-aici cu Eugen si cu Daniela spre Cetatea de Balta. Lucian a mers cu 40 la ora, sa nu rupa masina. De la lupoaica umbrelutelor spre dreapta se lucreaza la trotuarul unui bulevard. Fara chef. E cald. Cum te uiti in fata, un bancomat. Nu e nimeni.
Victor colinda Blajul cu Ana Maria dupa scoli. Pacat ca e vacanta. Coada la inghetata. Uite cum era sa-si puna tanti aia cornetul in poala. Carmen rade. Vrea ceva rece de baut. Un magazin cu vitrine frigorifice. In spatele geamurilor, recipiente cu licoarea care ofera confort. Carmen se bucura. Vanzatorul ii zambeste. Au taiat curentul de dimineata. Carmen nu se mai bucura.
Ramasesem la drumul spre Jidvei. Da. Prost. Multi autostopisti toropiti de caldura. Nu prea ii ia nimeni. Doi copii si o minge de piele se strecoara printre ei catre curtea scolii. Asta e ceva mai incolo, la 100 de metri de linia ferata.
Trenul de 3 jumate. De la gara porneste un sir lung de navetisti cu biciclete. E un damb pana in intersectie. Oamenii imping la biciclete. Le-ar da la schimb ca in povestea lui Creanga. Un caine maidanez le taie calea grabit. Cu treburi, desigur. In fine, la pod fiecare se urca in sa. Sirul indian se imprastie. Cateva biciclete aveam sa le gasesc mai incolo, in fata unui birt de langa primarie. E simplu. Omul vine de la serviciu. Trage pe dreapta, scoate niste bani de la bancomat. Dupa aia trage pe dreapta de tot. In birt e si mai cald. Omul bea votca cu bere. Situatia e, in felul asta, sub control. Vizavi, un magazin cu haine second-hand. Miroase greu. Putin mai sus, catre Catedrala, un gostat. Poza de buna voie si nesilit de nimeni. Catedrala – la rugamintea lui Victor.
Pe partea cu primaria, printr-un gang, se face intrarea intr-o crasma ieftina. Descarcam poze, se impart subiecte, se comanda ciorba. Bunicica. Carmen nu prea mananca. Urmarea gustarii luate mai devreme. A stat de vorba cu ultimii doi evrei din Blaj. Gatesc oamenii astia de zici ca nu-i adevarat.
Dupa sedinta de la carciuma, Victor pleaca cu Florina catre Campia Libertatii. Urmeaza un interviu cu un nene – parasutist in al doilea razboi mondial. Victor e impresionat. Si nu-i sta deloc rau cu casca de parasutist in cap.
Undeva la iesirea spre Jidvei, Irina gaseste un om atat de marcat de satul in care traise incat ii facu o copie in miniatura. Omul, un batran atat de simplu dupa vorbe, dupa port. Scoate vin de la rece. Lucian iarasi nu bea. Dam sa plecam. Taranul se uita catre aparatul de fotografiat: “E cu film sau cu memorie?“. Fotoreporter incurcat.
S-a facut seara. Oamenii de la Jurnalul isi dau adunarea. In Blaj. In centru. Umbrelutele s-au inchis. Statuia lupoaicei se vede mult mai bine. Undeva in spate – turlele unei biserici. Iese de-o poza. La stanga se face drumul spre Jidvei. Deja neinteresant de-acuma. Caravana pleaca in sens opus. Horea, Avram Iancu, Rosia Poieni…
19 iulie 2004: Blaj - IAS cu castel in curte
Contele Bethlen Miclos a inceput constructia, pe baza propriului proiect, in 1668. Ilonka, o ultima mladita a neamului Bethlen, ar vrea sa primeasca inapoi castelul din Sanmiclaus. Cererea de retrocedare n-a avut insa nici un raspuns.
Un castel fara geamuri, cu podele sparte si cu tencuiala cazuta. Sta cuminte si ruinat in fundul unei curti in care functioneaza parcul de masini agricole din Sanmiclaus.
CARMEN PLESA
Poarta principala – una mare, urata, din fier – te trimite pe un drum batatorit, umbrit pe o parte si pe alta de copaci. Pe stanga – fostul IAS (acum parc de masini agricole): muncitori, tractoare, o magazie veche.
Un castel fara geamuri se zareste la capatul drumului pe care candva grofii ieseau la plimbare in caleasca. Scarile din fata cladirii sunt si ele prapadite. Acum cativa ani erau inca impodobite cu doi lei falnici, isi amintesc taranii, dar a venit cineva si i-a luat. Nu se poate intra in castel. Usile sunt inchise cu lacate mari si lanturi ruginite. Dam un ocol. In spate, pe unde curge Tarnava Mica, sta sa cada balconul castelului, unde, in vremurile bune, se dadeau baluri de pomina.
Nimeni nu stie cine ar putea avea cheile de la castel. Asa ca ochim o fereastra mai accesibila, ramasa fara geam, ne cataram si sarim pe podeaua subreda din interior. Pe jos sunt aruncati cativa pumni de ovaz. Trecem dintr-o camera in alta cu grija, de teama ca podele o sa cedeze si o sa ne pomenim undeva in subsolul pe care comunistii l-au transformat la un moment dat in inchisoare. Camerele de la primul etaj sunt goale. Nimic din luxul de altadata pe care si-l amintesc oamenii locului: pian, argintarie, mobila comandata la Viena...
O scara in spirala te duce la urmatorul etaj. Satenii spun ca scara a fost o minunatie, dar s-a gasit un binevoitor care a smuls sculpturile ce sustineau balustrada. Urma lor s-a pierdut. Treptele sunt subrede si scartaie jalnic.
Terasa unde se tineau balurile grofilor da spre Tarnava. Pe partea cealalta a raului, pe la 1700, nobilii de la castel construisera un parc. Taranii mai spun, din ce au auzit de la stramosi, ca un tunel subteran lega acest castel de cel de la Cetatea de Balta. Si tunelul ar fi fost atat de lat incat nobilii puteau sa-si faca vizite unul altuia cu trasura. Cee ce pot sa confirme cei care lucrau la IAS este ca o parte a unui tunel construit pe sub castel s-a prabusit prin anii ’80 si ca un inginer a astupat in totalitate galeria, pentru e evita accidentele.
Pe locul unde altadata treceau in ritm de vals vienez condurii conteselor unguroaice, acum se casca numai crapaturi. Asa de mari si de dese, incat incep sa cred ca greutatea noastra i-ar putea fi fatala terasei pe sub care curge Tarnava Mica.
ISTORIE. Contele Bethlen Miclos (cel care a dat si numele satului) a inceput constructia, pe baza propriului proiect, in 1668. Inainte, pe locul castelului era un vechi conac al familiei.
Contele a folosit piatra de la fostul conac al familiei si de la vechea cetate medievala Egur, care se inalta pe un deal din apropierea satului. Din cauza materialelor vechi, o parte din boltile pivnitei si fundatia au avut de suferit de-a lungul timpului si au fost de mai multe ori refacute.
Cand au incetat nobilii Bethlen sa locuiasca la castel nu prea stie nimeni. O legenda care circula prin partea locului spune ca grofii au fugit intr-o noapte, cu doar cateva valize, de teama iobagilor rasculati. Nu s-au mai oprit pana la Viena.
TRANSFORMARI. In 1856, castelul a ajuns in proprietatea baronului Bruckenthal, care s-a ocupat de restaurarea cladirii si a infiintat aici o scoala agricola.
Dupa ce au ajuns comunistii la putere, castelul a trecut in proprietatea IAS-ului de la Jidvei. In camerele cu mobila luxoasa s-au mutat familiile inginerilor repartizati la Sanmiclaus, dar si mulgatorii de la ferma, adusi de prin alte parti ale tarii. Timp de 50 de ani, castelul a fost, pe rand, gradinita de copii, inchisoare, cantina, carmangerie, sectie de sampanizare. Frescele si stucaturile colorate, sculpturile lui Elios Nicolae au disparut pe rand...
CHIRIASII. Treptele scartaie sub pasii nostri. Escaladam iar ferestrele, ca sa ajungem in curte. Pornim spre biserica reformata din sat, aproape la fel de batrana ca si castelul, ridicata de aceeasi familie de nobili. Un preot tanar, venit de curand intr-un sat imbatranit, si-a adunat in jur cativa copii. Rasuna visinii din curte de harmalaia pe care o fac micutii. Biserica e bine pastrata – cu bancute care miros a lemn vechi si un amvon sculptat in piatra. Cand s-au facut sapaturi pe langa locas, preotul a gasit si a pastrat bucati din vechea cetate de aparare Egur, din care a fost construit castelul. Prin mainile noastre trec bucatile din ziduri vechi de sute de ani.
Satenii din Miclaus ne-au indreptat spre Jidvei: acolo o sa-l gasim pe domnul Popa Patru si pe sotia sa, cel mai simpatic cuplu care a locuit la castel cu chirie.
“Asta se intampla intre anii 1963-1984“, isi aminteste doamna Popa. Pe atunci, ea era profesoara de romana la scoala din Sanmiclaus, iar sotul – inginer la IAS. Ocupau o parte din primul nivel al castelului. Gradina de flori, mandria doamnelor Bethlen, se mai pastra si era o splendoare, marturiseste profesoara. Vecinii de de deasupra erau mulgatori care fusesera adusi de prin toata tara ca sa lucreze la ferma. Chiria era mica, in castel fusesera trase gaze, se facusera sobe de teracota si era o placere sa locuiesti acolo. In 1984 au fost nevoiti sa se mute, pentru ca tot castelul a fost transformat in sectie de sampanizare.
VANDALISM
“Scara a fost o minunatie, dar s-a gasit un binevoitor care a smuls sculpturile ce sustineau balustrada. Urma lor s-a pierdut“ - Localnic
DISTRUS
La Bethlen s-a filmat “Horea“. Gurile rele spun ca scenaristii au demontat o parte din stucatura, ca sa le iasa mai bine la socoteala cadrele, si au lasat vraiste in urma lor. Autoritatile locale nu se intereseaza de soarta lui, pentru ca nu-l au in evidenta. Bethlenul este trecut insa pe lista monumentelor istorice care intra in patrimoniul national. “Nu e treaba noastra, ci a celor de la IAS Jidvei, care-l au pe acte“, se scuza cei de la Primaria din Sona, de care apartine satul Sanmiclaus. Ilonka, o ultima mladita a neamului Bethlen, ar vrea sa primeasca inapoi castelul ridicat de strabuni. Cererea de retrocedare n-a avut insa nici un raspuns: “Nu ne intereseaza, daca nu tine de noi“, imi recita reprezentantii Primariei. In ferestrele castelului ridicat de Bethlen Miclos nu se mai reflecta azi nici un chip de contesa imbracata dupa jurnalele de moda de la Viena si Paris. Castelul moare cate un pic, cu fiecare bucatica din blazonul celor din neamul Bethlen, care se scurge incet pe terasa balurilor de altadata.
19 iulie 2004: Blaj - Calugarii augustinieni
Blajul, ca majoritatea oraselor transilvane, are o populatie multietnica si, implicit, multiconfesionala. Printre ortodocsi, catolici si protestanti isi defasoara activitatea, parca din umbra, si un Ordin al calugarilor augustinieni.
DANIELA DUMITRESCU, EUGEN CIUFU
Ordinul calugarilor augustinieni este catolic si activeaza doar in doua orase ale tarii: Blaj si Bacau. Un ordin ciudat, despre care aflam ca nu se deosebeste de ordodocsi decat prin cateva puncte dogmatice. In rest, aceleasi straie preotesti sau calugaresti, purtate numai la evenimente oficiale, aceleasi slujbe si aceleasi metehne... “Manastirea“ augustinilor este o casa obisnuita, cu gard inalt de tabla, pentru ca nimeni sa nu poata trage cu ochiul. Casa este un fost depozit alimentar. “Chiliile“ calugarilor si ale elevilor defavorizati de la seminarul greco-catolic, gazduiti de manastire, sunt ultramoderne: televizoare color, televiziune prin cablu etc.
IN TRENING. Intrand in curtea “manastirii“ ne asteptam sa vedem frati imbracati in straiele calugaresti, specifice ordinului. Suntem intampinati de un domn imbracat in... trening. Este fratele Ionel Antoci, despre care avem sa aflam ca este speranta manastirii de la Blaj. Vorbeste cu un usor accent frantuzezc. A terminat Teologia in Franta. “Nu a fost inca hirotonisit, pentru ca nu a fost cuminte“, spune mai in gluma, mai in serios fratele Pop. Ne aflam in “sufrageria“ manastirii, unde cei doi frati tocmai terminasera de pranzit. Singurul element care te poate face sa crezi ca te afli intr-un locas de cult este o icoana de pe un perete.
MONAH. Parintele Teofil are 82 de ani. Este cel care vegheaza la buna randuiala a manastirii, in lipsa “staretului“, care este plecat la Istanbul, “cu treburi de-ale Ordinului“. Revenind la parintele Teofil, ne spune ca este membru al Ordinului augustinilor de la 19 ani. Este greco-catolic, iar in perioada comunista a facut de toate. “Indeosebi am fost constructor al socialismului“, glumeste batranul. “In perioada 1948-1989, Ordinul a fost suprimat, dar nici inainte de ’48 nu a fost inghesuiala. Stiti cum e la manastire, intra cine vrea si ramane cine poate.“ Parintele Teofil ne spune ca traiesc din sursele personale de venit, care sunt puse la dispozitia manastirii, si din fondurile primite de la sediul central al Ordinului, din Franta. Neoficial aflam ca si in randul calugarilor augustini au fost probleme cu unii frati. Ceva pacate carnale ale unor calugari mai slabi, care nu au putut rezista ispitelor cu coasta de drac. Pacatosii au fost imediat “exmatriculati“.
PROGRAM CANON. Cei cativa frati ai manastirii traiesc dupa un program strict. Dimineata de la 6:40 pana la 7:30 se roaga intr-o capela, care de fapt este o camaruta care da in bucatarie. Intre orele 7:30-8:00 se ia micul dejun. La 8:30 se merge la biserica pentru slujba, dupa care program de voie. Fiecare se ocupa de-ale lui. Unii desfasoara activitati de sprijin social pentru “defavorizati“, altii se ocupa de ecumenism, prin promovarea de tiparituri crestinesti. Monahii augustini militeaza cu toata puterea pentru unirea celor doua Biserici, catolice si ortodoxe. “Ne vom reuni cu fratii crestini, pentru ca asa vrea bunul Dumnezeu. Apoi, daca noi facem slujbe dupa carti ortodoxe, nu stiu de ce nu ne-am uni“, declara parintele Teofil.
ORIGINI
Fondatorul Ordinului Augustinian Asumptionist este profesorul Emanuel D’Alzon. In 1844, D’ Alzon era directorul unui liceu din Nimes, care purta hramul “Assomption“ (din latinescul Assumptio – Inaltare, numirea sarbatorii Adormirea Maicii Domnului). Membrii corpului profesoral devin primii augustinieni. In Romania, Ordinul a intrat dupa primul razboi mondial, la cererea episcopilor greco-catolici. La Blaj, centrul mitropolitan al Bisericii greco-catolice, au sosit in 1923. In prezent, in toata lumea, Ordinul mai are doar in jur de 1.000 de membri, dar calugarii spun ca nici nu trebuie sa fie mai multi.
SPERANTA
“Ne vom reuni cu fratii crestini, pentru ca asa vrea bunul Dumnezeu. Apoi, daca noi facem slujbe dupa carti ortodoxe, nu stiu de ce nu ne-am uni“ - parintele Teofil
19 iulie 2004: Blaj - Marinarul parasutist
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, pe Campia Libertatii de la Blaj, in locul in care romanii au strigat “Noi vrem sa ne unim cu tara!“ a functionat un aeroport militar strategic.
A urmat cursurile primei scoli romanesti de parasutism. La 23 august 1944 a fugit din spital pentru a participa, alaturi de colegii sai, la luptele purtate cu trupele germane in zona Baneasa. Laurentiu Marginean este o carte de istorie ce se vrea citita.
FLORINA ZAINESCU, VICTOR STROE
Pe oricine ai intreba, Campia Libertatii reprezinta locul unde, la 15 mai 1848, mii de romani si-au facut auzita dorinta de libertate strigand: “Noi vrem sa ne unim cu tara!“. Sunt unii care-si mai aduc aminte si de un Aurel Vlaicu care a aterizat aici in 1906. Si de faptul ca aici a ajuns si un avion ce-l avea la bord pe capitanul Precup, insarcinat sa anunte ca Unirea Principatelor fusese aranjata.
Insa putini stiu ca pe Campia Libertatii a functionat, in anii tulburi ai razboiului, un aeroport militar strategic. Printre cei care-si mai aminteau de existenta acestuia, Laurentiu Marginean, fiu al Blajului si fost instructor de parasutism. Pentru el, ridicarea aerodromului a fost “semnul“ ce i-a marcat existenta.
CU MOTORETA. Cand am vorbit la telefon si i-am spus ca vrem sa-i facem o vizita s-a bucurat, pentru ca-i place cand oamenii ii trec pragul sa-i asculte povestile. Ba chiar s-a oferit sa-si incalece motoreta si sa vina sa ne recupereze de la primarie. Ne-am speriat un pic: stiam ca omul are vreo 80 de ani. Motoreta?! Si am optat pentru varianta de a gasi singuri casa de pe Calea Clujului. Ceea ce nu a fost greu deloc.
ITALNIREA. Marginean ne astepta in prag. Un om maruntel, cu ochi cercetatori si o mustacioara de fante. Purta o vesta “de vanator“, cu multe buzunare, si o sepcuta verde-kaki, cu o insigna “aripi de avion“ prinsa-n frunte. Un personaj parca desprins dintr-un roman, caruia nu-i dadeai, in ruptul capului, mai mult de 70 de ani. Ne-a strans mainile cu caldura si ne-a poftit in casa sa depanam amintiri.
AERODROMUL. “Cred ca era prin anu’ 1937, cand pe Campia Libertatii au inceput lucrarile de nivelare a terenului si s-au pus temeliile a doua hangare. Iar in’ 38 a fost adusa Flotila 14 Garda, care a actionat aici. Era un aerodrom militar strategic, pentru ca razboiul batea la usa. Blajul era, pe atunci, aproape de granita cu Ungaria, deoarece Romania fusese vaduvita de bucati din teritoriu“, si-a amintit gazda noastra. Pilotii de aici erau “dotati“ cu vreo 30 de avioane de tip IAR 37, 38 si 39. Ba chiar aveau la dispozitie si doua bombardiere poloneze.
SOARTA. “Pentru mine, infiintarea aerodromului a fost o minune, pentru ca eram pasionat de marina si aviatie de mic copil. Elev de liceu fiind, umblam prin locurile pe care le frecventau pilotii si m-am imprietenit cu sublocotenentul Petre Silo“, spune Marginean. “Cand au venit bombardierele trebuia sa merg cu Petre la zboruri“, continua el cu tristete in glas. Dar in ziua cu pricina a venit un prieten la el si a reusit sa-l convinga sa mearga la strand. “Stand la soare pe piloni am auzit o explozie mare dinspre aerodrom, urmata de explozii de cartuse de mitraliera. “Domne, a cazut un avion”, i-am zis prietenului meu si ne-am aruncat amandoi in apa. Eram in chiloti, da’ nu conta“, ne-a povestit Laurentiu Marginean. Cand au ajuns la locul accidentului venise deja ambulanta. Patru cadavre fusesera scoase dintre resturile avionului. “Cand am auzit cuvantul Silo, am inlemnit. Puteam sa zac si eu acolo. “Mai vrei in aviatie?”, m-au intrebat si prietenii, si parintii. “Da!”“, deapana el cu privirea fixata pe cateva poze vechi prinse pe perete. Un Marginean de 20 de ani, in costum de parasutist si cu aceeasi mustacioara de fante ne zambeste din ele.
MARINARUL PARASUTIST. Pilot nu a ajuns, din pacate... “In 1939 am intrat la Scoala de Pilotaj de la Brasov, da’ n-am reusit sa-mi desavarsesc studiile. Mama mea vitrega m-a chemat acasa, pentru ca nu putea sa ma mai intretina. Apoi am aflat ca s-a deschis o scoala de marina, unde nu trebuia sa platesti. Am dat examen si am intrat. Iar in iunie ’41, cand s-a infiintat prima scoala de parasutisti din tara, m-am transferat“, ne spune gazda noastra.
PESTE RUSI. Au urmat ani de antrenamente, salturi de zi sau de noapte, inaltimi din ce in ce mai mari. “In vara lui 1943 am fost dusi intr-o tabara de antrenament la Buzau. Ne pregateau sa ne trimita peste rusi. Nu ne spuse nimeni nimic, da’ altfel de ce sa se investeasca atata timp si efort in noi“, isi continua Marginean povestea. Ba chiar colegi de-ai lui au fost trimisi in Germania, sa se pregateasca cu trupele SS. Acolo i-a prins atacul sovieticilor din 1944. Au fost “saltati“ si trimisi in tara. Si au facut 13 ani de puscarie pentru “crima“ lor.
23 AGUST. Nici parasutistii ramasi in tara nu au avut viata usoara in august ’44, cand am intors armele impotriva nemtilor. “Eram in spital la Pitesti, cu un coleg. Pe 23, cand au aparut primele zvonuri, ne-am strecurat intr-o masina sanitara si, practic, am fugit la Bucuresti sa vedem ce se intampla“, ne-a declarat gazda noastra. Cade un pic pe ganduri... “Am ajuns seara la Baneasa, unde actionau camarazii mei, impreuna cu Garda Calare. Am pierdut atunci doi colegi, impuscati de lunetistii germani“, ne-a spus, cu voce scazuta, fostul parasutist. Dar dupa trei zile, comandantul l-a trimis inapoi la spital, altfel risca sa fie considerat dezertor.
CIVILIE. Apoi rusii au desfiintat toate unitatile de parasutisti. “Le era frica de noi. Ne-au lasat pe toti la vatra. Ne-a fost interzis sa ne inrolam“, ne-a marturisit el. S-a intors acasa cu casca, pusca si pistolul din dotare. “Cutitul si ceasul ni le-au luat la parasirea unitatii. Nici macar un ceas nu meritam“, mormaie, nemultumit, Marginean. Azi nu mai are decat casca si o impresionanta colectie de fotografii... armele i-au fost confiscate de comunisti.
PARASUTISTUL SILVICULTOR. Au urmat o cariera de desenator tehnic la CFR si 28 de ani petrecuti in silvicultura. Ca sef de canton, isi facuse si un blazon: o frunza de stejar strapunsa de o tija de ancora, aripi de aviatie si cupola de parasutist. Dar zborul a ramas marea sa pasiune. “Si acum as vrea sa mai sar, dar nu ma mai tine piciorul. Si in aviatie m-as duce bucuros, da’ la 82 de ani nu ma mai ia nimeni“, ne spune el trist.
GLORIE
In 1858, la 10 ani dupa marea adunare de la Blaj, pe campul Libertatii s-a ridicat prima piatra comemorativa. Aceasta a fost insa aruncata in aer in 1908. O bucata din ea poate fi vazuta la Muzeul de Istorie din localitate; restul au fost zidite intr-un nou monument, postat astazi in curtea Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. In 1858, un nou monument, din piatra rosie, a fost adus pe Camp. Acesta a avut o viata mult mai lunga, comparativ cu “predecesorii“, rezistand “pe pozitii“ pana in 1973. Atunci a fost demolat si inlocuit cu 24 de busturi ale pasoptistilor si oamenilor de cultura blajeni. In 1977, intre statui apare monumentul “Gloria“, care simbolizeaza poarta de intrare in istorie. Aceasta este strajuita de trei femei ce poarta deasupra capetelor laurii gloriei si reprezinta cele trei tari romanesti. Schimbarea la fata a ansamblului a continuat prin adaugarea, anul trecut, a inca doua busturi “pasoptiste“.
APUS
Aerodromul din Blaj a fost desfiintat in 1945. Avioanele au fost, in cea mai mare parte, dezasamblate. Numai cele active au fost trimise la Medias. Hangarele au devenit hale de fabrica. Pista de aterizare a avut o viata mai lunga, ea fiind folosita ca atare pana prin anii ’70. Dar cand aviatia utilitara a fost desfiintata, vechea pista a fost distrusa. Nu a mai ramas nici o urma din ea, terenul fiind arat.
PROBLEME
“In 1939 am intrat la Scoala de Pilotaj de la Brasov, da’ n-am reusit sa-mi desavarsesc studiile. Mama mea vitrega m-a chemat acasa, pentru ca nu putea sa ma mai intretina“ - Laurentiu Marginean
Sursa : Jurnalul National |
| 2004-07-19 07:59:23 |
 Postata de dan |
|
|
