| Lautarii romanilor |
De la Barbu Lautaru la Nelu Ploiesteanu, Jurnalul National va propune o incursiune in sufletul romanesc prin lautarii neamului nostru. In inima ziarului de azi, o editie de inima albastra. O intalnire inedita cu: Zavaidoc, Gabi Lunca, Taraful din Clejani, Mambo Siria.
 De la Barbu Lautarul, la Nelu Ploiesteanu, Jurnalul National va propune o incursiune in lumea sufletului romanesc prin lautarii sai. Neamul lui Petrea Solcan, scripcarul Brailei, a semanat lautarie acum 200 de ani si astazi culege jazz, prin urmasul sau, Johnny Raducanu. Dona Dumitru Siminica mergea la inregistrari cu satra dupa el. Gabi Lunca storcea lacrimi Elenei Ceausescu, iar Taraful din Clejani a sedus Occidentul prin cantecele sale vechi de sute de ani. Cititi in paginile ce urmeaza o editie de inima albastra.
REMUS RADU Tiganii de matase
Printre putinele carti ce trateaza problema lautarilor este volumul “Taifasuri despre muzica tiganeasca“, al Sperantei Radulescu, cercetator la Muzeul Taranului Roman. Indiferent de regiunea din care ar proveni, afirma autoarea, lautarii atrag atentia cu fermitate asupra diferentei majore dintre “muzica pentru lautarii tigani“ si “muzica pentru rromi“, adica pentru tiganii oarecare. Muzica facuta de lautari pentru membrii propriei lor bresle, care in Muntenia, Oltenia si Moldova este denumita chiar “lautareasca“, sau “tiganeasca“, sau “lautareasca-tiganeasca“, este complexa, migalos elaborata, dens si savant armonizata, iar executia ei reclama tehnicitate, inventivitate, rafinament. Ea nu se bucura de popularitate printre rromii obisnuiti, fiind, in schimb, apreciata de oamenii priceputi la muzica, “culti“ si sensibili, cu alte cuvinte de lautarii tigani si de... romani. Tiganii de elita sau “de matase“, cum li se mai spune, au, prin urmare, o muzica inalta, superioara, pe care numai elitele sunt capabile sa o inteleaga si sa o aprecieze cum se cuvine.
Muzica veche de cel putin trei sute de ani
Termenul de lautar a avut intelesuri diferite de-a lungul secolelor. In lucrarea “Lautari de ieri si de azi“, muzicologul Viorel Cosma scrie ca “lautar“ vine de la “lauta“, instrument si expresie impamantenite inca de pe la jumatatea secolului al XVII-lea, o data cu patrunderea primelor influente occidentale in tara noastra. In Biblia de la Bucuresti a lui Serban Cantacuzino din 1688 gasim expresia “alautarii zicand cu alautele lor“. Mult mai vechi decat termenul de lauta sau alauta este cel care exprima acelasi lucru, provenit, se pare, din rusescul “skripka“. In acele tulburi inceputuri, prin lautar se intelegea orice muzicant care canta dintr-un instrument cu coarde. In veacul al XVIII-lea, continutul notiunii s-a largit. Toti muzicantii unui taraf, indiferent de instrumentul la care canta, incep sa poarte numele de lautar. Sensul nou al notiunii de lautar provine acum de la ideea breslei, a mestesugului. Pe la 1786 incepe sa se vorbeasca despre mestesugul lautariei. Erau vremuri in care prin lautar se intelegea numai interpretul de repertoriu popular. Pentru cel care facea muzica de salon sau culta se adoptase termenul de “muzicant neamt“. Pe la 1850, o data cu aparitia scolilor de muzica, termenul de lautar a capatat si o nuanta usor peiorativa, aceea de muzicant dupa ureche. Nuanta s-a pastrat pana in ziua de azi, insa lautarii de succes, unii mai apreciati peste hotare decat la noi, pun intelesul ei pe seama ofticosilor din bransa.
Sursa : Jurnalul National |
| 2004-06-28 01:54:00 |
 Postata de dan |
|
|
