| In mahala traiau si Bacovia si fratii Mafoame |
Un „produs“ al mahalalei Martisor, vestitul Nae Lazarescu, isi aminteste de viata la marginea Bucurestilor, de lumea pestrita a mahalalei in care, alaturi de mari scriitori si artisti, isi faceau veacul suti vestiti ai Capitalei.FLORIN CONDURATEANU
 Nae Lazarescu, ai copilarit intr-o mahala, cum ai ajuns sa furi cirese din gradina lui Arghezi?
Nae Lazarescu: Am crescut intr-un cartier din zona Bellu, din Piata Progresul pornea o strada numita Alunis spre Martisor. Mahala! Acolo avea casa si Arghezi, era la index atunci, nu i se publicau cartile. Arghezi ne dadea noua, copiilor, cate o farfurie cu cirese si caise, dar ne saturam noi cu asta? Asa ca mai jumuleam cate un pom de se supara Arghezi, fiindca din vanzarea fructelor traia. In mahalaua noastra locuia si Bacovia, era si el interzis, se prelingea ca o umbra pe langa garduri. Nu figura Bacovia in cartile de scoala, asa ca am aflat cine era cand am vazut un ziar frantuzesc unde se anunta moartea marelui poet Bacovia.
Era la periferie farmecul florilor din curte, al cantecului cocosilor, cismeaua de sub vita, dar se inecau mahalalele si in noroaie…
Te luptai cu noroaie, noroc cu zapada ce ne parasea mai greu. Dar casele erau curate, varuite des. Mandria gospodinelor in mahala era gradinita din fata casei, dar si dulceata cu care te serveau cand treceai de poarta. Oamenii erau saraci, dar aveau suflet bun. Mahalaua nu era nici sat, nici oras. Nu ducea lipsa de carciumi, cu nume savuroase: „La cateaua lesinata“, „Geamuri late“ sau „La 14 craci“, unde serveau sapte chelnerite. Exista si o morala a mahalalei. Cand unul isi batea des femeia, se gaseau vreo doi din mahala si-l potoleau. Ce necaz era cand o fata ramanea gravida si o abandona faptasul, il cautau cei din mahala de se ascundea lasul de frica. Mai venea in raid vestitul comisar Alimanescu, sa puna mana pe vestitii hoti fratii Mafoame, dar ei nu furau din cartier, furau din trenuri. Exista o anume solidaritate a mahalalei. “n privinta cismelei din curte, nu prea era adevarat, in curte erau fantani. Mai tarziu s-au montat cismele la capatul strazii.
Isi ziceau femeile „tata“?
Nu! Isi spuneau: „cucoana“. Mai era moda terminatei „Escu“. Pe parintii mei ii chema Lazar. Dar la matenitate, cand m-au nascut, vecinele ii tot spuneau mamei: „Madam Lazarescu“, asa ca am fost inregistrat in acte Lazarescu. La mahala toata lumea se cunostea cu toata lumea. Umbla vorba ca la telefonul fara fir cand se intampla ceva. De asta profita barbatul moasei, caruia ii placea sa joace rolul de zvonac. De cateva ori a strigat pe la portile caselor ca se anunta bombardament noaptea si s-a dus lumea pe camp cu paturi, cu copiii, pana in zori. Bineinteles ca erau brasoave si lumea nu l-a mai crezut nici cand s-a auzit ca a murit, nu s-a dus la cimitir.
Nae Lazarescu, de ce zici ca nu ti-au lasat ai tai nimic mostenire decat o carciuma in zona Garii de Nord.
Tata se mandrea ca poposea in carciuma lui si Pastorel Teodoreanu si il tot cinstea pe fermecatorul scriitor cu vin din doua butoaie, doar-doar va scrie un catren pe butoi. ßi, pana la urma, exceptionalul epigramist a scris cu creta pe butoi: „Am baut si eu din el, nota zece. Pastorel“. Intr-o alta dupa amiaza se adunasera mai multi epigramisti cu Pastorel la o masa si tata le propune un concurs: cine scrie cea mai tare epigrama cu tema „pe Dunare de-ar curge vin“. Castigator nu putea sa iasa decat Pastorel Teodorescu, care a inventat doar doua versuri: „Pe Dunare de-ar curge vin/ Ar fi un fluviu mai putin“. ßi fiindca a venit vorba de carciumi, stiti ca mititeii s-au inventat tot in mahalaua noastra. Un carciumar pe nume Mititelul din cartierul Bellu n-a primit intr-o zi mate pentru carnati si atunci i-a preparat fara pielita, asa au iesit micii. Tata a ramas fara carciuma din pricina comunistilor, i-a asteptat degeaba pe americani, credea in indemnul de la Radio America: „Nu va lasati!“ Jumatate din tara era la parnaie, sa nu ne lasam, sa intre si cealalta jumatate. Apropo de parnaie, din clasa mea, unde invatau 64 de copii din mahala, nici unul n-a intrat la parnaie, jumatate au facut facultati. ßi stiti de ce? Fiindca in mahalale femeia statea acasa si crestea copiii, ii supraveghea sa nu vagabondeze, sa doarma la timp si sa buchiseasca din carti.
Braila dezmierdata
TUDOR OCTAVIAN
Bogatii sufera toata viata, fiindca ii stiu deasupra pe altii si mai avuti. Calicii mor consolati, intrucat in mahala exista destui si mai saraci. Traiul prost, cand nu ai cu ce-l compara, e aproape un privilegiu. “n cartierul unde m-am nascut, in Brailita, nimeni nu cauta spre lumea din oras, adica spre traiul de dincolo de calea ferata, ci spre paduchiosii din mahalele Baligosi si Coaie Goale. Intre cartier si mahala, deosebirea e la memorie. Brailita nu era un cartier al Brailei, ci al fabricii Franco-Romane. Mahalalele erau ale nimanui. Cartierul are o identitate. Eu stiam ca sunt „baiat de Brailita“ si imi calmam originea cu un soi de inocenta nobiliara. Baietii „din Baligosi“ sau „din Coaie Goale“ erau cu totul alta fiinta decat baietii „de Brailita“. Chiar si cand mi-am dat seama ca numele pe care orasenii i-l daduse cartierului – Braila dezmierdata – nu era tocmai unul de alint, am continuat sa-i consider pe copiii din cartierele „fara fabrica“, adica din mahalale, ca pe niste insi fara o atestare clara a identitatii. Nu eram numai baiat „de Brailita“, dar eram si „baiat de langa fabrica“.
In cartier, barbatii lucrau toti la Franco-Romana. Aveau case si curti, la ficare colt de strada gaseai carciumi, strazile principale erau pietruite, iar linia de tramvai, care facea o bucla pe cuprinderea catorva uliti, era relatia absoluta cu Romania. Statul roman isi epuiza autoritatea in preajma mahalalelor Baligosi si Coaie Goale – cum delicat i s-a zis locului mai tarziu, cand s-a trecut de la moda fara chiloti, de dinainte de razboi, la cea cu nadragi – dar in Brailita statul construise o institutie-pilot: Drumul National Braila-Galati. Din mahalale, baietii si fetele plecau sa se plimbe in centru, pe strada Regala – devenita Republicii si apoi, hodoron-tronc, Mihai Eminescu. “n Brailita, pustimea iesea „pe sant“ sau „la sosea“.
Cand nemtii, care se indreptau in 1943 spre Rusia, opreau tancurile in fata casei si o intrebau pe mama daca mai e mult pana la Moscova, mama le raspundea: „O tineti drept inainte pe sosea si acolo, unde se termina fabrica, o luati la stanga“. Treaba s-a complicat nitel dupa ce nemtii s-au retras.
Pe sosea au aparut tancurile rusesti si o data cu ele ciolovecii, care voiau sa stie daca mai e mult pana la Berlin. Cum rusii circulau acum in sens invers, mama ii lamurea si mai bine decat pe nemti: „Drept inainte, iar unde o vedeti pe tata Maria la poarta spargand seminte, o cotiti la dreapta!“
Dimpreuna cu Drumul National DN 1, tata Maria era a doua institutie sacra a cartierului. Femeia n-a trecut niciodata dincolo de calea ferata. Ea nu era, ca mine, „de Brailita“. Ea era insasi Brailita.
„Lume, lume, lume…“
MIRCEA CARTARESCU
Cei mai multi oameni, cand se gandesc la mahala, au imaginea unui fel de satuc asezat la marginea orasului, murdar însa pitoresc, cu muscate-n ferestre, hingheri latrati de caini si zarzari înfloriti. Un sat degradat, invadat de kitsch, plin totusi de nostalgie si chiar de un farmec poetic anume, în care se naste din cand în cand cate o fata frumoasa si cuminte sortita sa fie sedusa de vreun ticalos fara scrupule. Azi putini dintre noi mai cunosc din amintire farmecul si turpitudinea mahalalelor. Pastram cel mult reminiscente din „Maidanul cu dragoste“, din „Domnisoara Nastasia“ sau din „Groapa“, e drept, atat de vii uneori, încat parca fac parte din viata noastra.
Pentru mine, mahalaua nu e atat un spatiu, cat un anume spirit, un populism esential. Cartierele muncitoresti ale Bucurestiului nu mai sunt mahalale, dar sunt locuite mai departe de urmasii mahalagiilor de altadata. Nu în sensul rau al cuvantului, de oameni pusi pe scandal, ci de fiinte umane gregare, pline de repulsie fata de tot ce iese în evidenta, de tot ce nu le seamana. Cuvantul care defineste pana la capat omul de la mahala e „lumea“, o masa nediferentiata cu care el se simte solidar. Obsesiile sale se-nvartesc în jurul acestui cuvant: „Sa fii în randul lumii“, „sa fii ca lumea“, „ce-o sa zica lumea?“. Cumintenia, modestia, conformismul si conservatorismul extrem sunt, de fapt, adevaratele valori ale mahalalei. Mitocanul si toapa, gresit considerati mahalagii prin excelenta, sunt de fapt exceptii condamnate de cei din jur, pentru ca sunt „ca nelumea“. Nu fara talc îsi încheia Caragiale faimoasa descriere „telegrafica“ a targului Mosilor prin cuvintele atat de definitorii „Lume, lume, lume…“
Mahalaua e mai întai de toate, deci, o lume marunta, populara, anistorica, întepenita-n conventii absurde, avand propriile criterii ale frumosului si, în general, propria sa cultura, amestec bizar de modele înalte si modele folclorice. O lume care priveste-nlauntrul ei si niciodata-n afara. Si care emana o anume fericire umeda, materna.
Alexandru Paleologu: „Dispretul pentru mahala e o dovada de mahalagism“
Domnule Alexandru Paleologu, cand aud de mahala unii stramba din nas.
Alexandru Paleologu: Mahalaua este o forma traditionala urbana nu asa de triviala. Se intampla in mahala si un comportament urat, dar am vazut si cunoscut si onorabilitate si gratie in mahalale. Multa brutalitate, reactii spontan brutale se intalnesc in orice loc. Dupa cum, reactii amuzante si inteligente au oameni din toate categoriile. Sa nu uitam ca fete de mahala cu talent au ajuns mari vedete. Maria Tanase avea origine obscura, provenea dintr-o mahala si a ajuns o lady. Nu preconizez sa fac un ideal din mahala, dar viata afectiva, inteligenta prezente uneori in mahalale m-au fermecat. Cat de bine descrie universul mahalalei in cartile sale Mateiu Caragiale! Dispretul pentru mahala e o dovada de mahalagism.
Credeti ca aveau dreptate cei care opinau ca in mahala era mai mult suflet?
Cred in distribuirea democratica a sufletului la toate categoriile de oameni. (Florin Condurateanu)
Sursa : www.jurnalul.ro |
| 2004-05-24 01:30:32 |
 Postata de dan |
|
|
