| The fifties, un jaf |
de Eugenia Voda
PREMIERA ROMANEASCA - Desi pare incredibil, exista azi in Romania tineri in toata firea care n-au habar de mai nimic din tot ce a fost inainte de ’89.
 Am cunoscut de curand un elev de liceu, altfel stralucit, olimpic la Matematica, dar care nu auzise de Ceausescu, decat foarte vag!
In materie de "informare" si de recuperare a adevarului istoric, e momentul sa luam in serios cuvintele lui Lenin: "Filmul e pentru noi cea mai importanta dintre arte!". Din pacate, in toti acesti ani, documentarul romanesc a fost sub nivelul marii (iar exceptiile se pot numara pe degetele de la o mana). E greu de inteles si de acceptat ideea ca, dupa "eliberare", documentaristii nostri n-au exploatat la maximum mina de aur, care e Arhiva de filme documentare, si n-au fost interesati sa intoarca pe toate fetele – fetele adevarului – propaganda de pe vremuri. Ruleaza acum pe ecrane un documentar de lung metraj la care copiii, de pilda, ar trebui dusi cu scoala, ca sa afle ca "The Fifties" inseamna si altceva decat o formatie sau un bar.
Un cineast nascut in anii ’60, Alexandru Solomon, a avut ideea sa extraga din labirintul de imagini al Arhivei de la Jilava un documentar, "Sahia", o "reconstituire" a unui caz care a facut mare valva in epoca: in vara lui 1959, cinci barbati si o femeie au jefuit, in plina zi si in plina strada, masina Bancii Republicii Populare Romane, fugind cu o suma care echivala cu 2.000 de salarii medii (circa 1 milion de dolari la cursul acelei zile!). Reconstituirea s-a facut la ordin (de la Comitetul Central), cu faptasii jucand propriile roluri. La sfarsit, actorii au fost condamnati la moarte, iar actrita, la munca silnica pe viata. Documentaristul Solomon, de la inceputul mileniului trei priveste filmul "reconstituirii" din anii ’50 cu o curiozitate calma, dar fascinat de el ca de un OZN pe cerul istoriei: il diseca, il studiaza, il invaluie in cercuri tot mai largi, descopera martori care mai traiesc si ii intervieveaza aparent detasat (ce spectacol!), iar fragmentele de azi se intersecteaza si se confrunta cu cele de ieri, sub un titlu a carui ironie o poti gusta doar dupa ce vezi filmul – "Marele jaf comunist".
Sigur ca filmul, ca un excelent documentar ce este, ar putea furniza materie din belsug pentru o fictiune fastuoasa... De fapt, pentru mai multe. Pentru ca acest "Mare jaf" sugereaza diverse posibile directii: de la filmul politist pana la filmul politic, trecand prin "psihologic", "biografic", "de aventuri", "de dragoste", de "film in film", oricare dintre grile ar putea fi aplicata acestei povesti incredibile in simplitatea ei si al carei mister ramane nerezolvat... Marele mister fiind DE CE. De ce niste oameni inteligenti (intelectuali evrei, toti in prag de 40 de ani, toti cu dosare de comunisti ilegalisti, cu cariere si situatii confortabile in contextul epocii) risca totul, fara nici un sens (banii fiind un nonsens, de vreme ce, practic, ei nu puteau fi cheltuiti!). Intre interpretarea "sionista" si cea "neaosista", acest "mare jaf comunist" ramane la fel de absurd sau de inexplicabil.
Una dintre performantele filmului tine de umorul lui, paradoxal, pentru ca, in fond, "nu e nimic de ras" in toata povestea. Dimpotriva. Ieri si azi – in limbajul de lemn al anilor ’50, ca si in euforia continuta a supravietuitorilor de azi, in retoricile ambelor epoci – e, in diverse sensuri, o jale! Sigur ca, vedem in film, intre timp inchisoarea s-a transformat in gradinita, iar busturile dictatorilor zac claie peste gramada prin subsoluri de muzee. Dar prezentul vine cu doza lui de vulgaritate si de vulgarizare... Prin comparatie, strict estetic sau figurativ vorbind, trecutul, in alb-negru, cu figurile distinse ale "jefuitorilor", are, categoric, un plus de eleganta si de rigoare!
Nici un specialist in casting n-ar putea rivaliza cu ceea ce a descoperit regizorul "in viata". De pilda, formidabil e fostul politist (despre care aflam de la o martora ca stia sa bata bine), ajuns acum un batranel dezinhibat (suspect de) rosu la fata, care, printre altele, povesteste ca "scenariul a fost scris de mine" (scenariul "reconstituirii" de epoca asa si suna, ca un scenariu scris de militian!), iar regizorul ales a fost Calotescu, care "a venit cu sticla de tuica: asta bea de trasnea! Asta n-avea inspiratie pana nu era trasnit!", ne explica martorul cu jovialitate, ea insasi turmentata. Sau fostul securist, acum un domn usor trist, la amurg si la tricou, care povesteste cum i-a convins pe inculpati ("i-am avut in pregatire") sa joace cat mai bine in propriile roluri ("Cu cat o sa fiti mai naturali, cu atat tribunalul o sa fie mai clement!"). Asa incat a reusit sa le asigure un moral robust: ei trebuiau convinsi ca nu vor fi condamnati la moarte, "ca sa-i tinem bine pregatiti pentru Calotescu!". Drept care actorii au jucat splendid, pana la ultima secventa, secventa procesului, in care si-au aflat, live, condamnarea!
Iata, pentru inca o data, realitatea, conform obiceiului ei, depaseste orice fictiune.
Sursa:www.jurnalul.ro |
| 2005-10-13 09:52:32 |
 Postata de 2good |
|
|
