| Viata ca un reportaj |
de Alex Nedea
A lucrat la cele mai mari cotidiane romanesti. A fost un ziarist trecut prin cele mai negre perioade pentru aceasta meserie: regimul legionar, razboiul si comunismul. Lica Badescu a dus in tinerete o viata ca un reportaj.
 Ion Umberto Vasile Badescu. Pe cat de ciudata e alaturarea lui de prenume, pe atat de neobisnuite au fost si etapele din viata sa: a inceput sa profeseze ca ziarist si a iesit la pensie chimist. In curtea interioara, prin care ajungi dupa ce treci prin mirosul de muzeu al casei sale cu mobila veche, am stat cateva ceasuri fara sa ne miscam de la masa de plastic, timp in care "V. Badescu", cum se semna el pe vremuri, si-a "redactat" viata. Cand povesteste, rade mai tot timpul. COLEG CU CAMIL PETRESCU. A intrat in presa pe cand era un pustan de 17 ani. Nici nu terminase inca liceul in ’38 cand a aparut cotidianul Universul Sport, unde s-a dus sa se angajeze el. Era foarte pasionat de un joc nu prea popular in Romania interbelica: ping-pong. Secretarul de redactie de la Universul Sport i-a dat un colt de pagina, cat un pachet de tigari, sa o umple cu rezultatele la tenis de masa. Insa la moda pe atunci era "foot-ball". Ziaristul rosteste si acum cum se pronunta in perioada interbelica numele sportului rege, taman cum se aude in engleza "fut-bol". Cea mai mare si mai tare dintre toate zecile de formatii cate erau numai in Bucuresti era, zice el, "Venus". Era "venusist" convins. Un adevarat ziarist sportiv nu putea sa scrie toata viata casetute cu rezultate la ping-pong, drept pentru care, in scurt timp, i-a venit randul si lui sa mearga pe stadioane si sa faca reportaje. A inceput prin a scrie despre Divizia B la Universul Sport. Primea telefoane de la corespondenti si el redacta articolul. Fara sa fi facut politica niciodata, ascensiunea lui a inceput o data cu ascensiunea legionarilor, care au scos evreii din redactiile ziarelor. Asa s-a facut ca la Timpul a ramas un post liber la Sectia de sport pe care l-a ocupat el.
La Sectia de sport de la Timpul mai lucra un singur om, iar colaborator al acestei pagini era chiar scriitorul Camil Petrescu, care semna sub pseudonimul N. Gramatic. Badescu isi aminteste ca autorul romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" era impatimit dupa fotbal si venusist convins.
SOPARLELE LEGIONARILOR. La Timpul a dus vremuri grele din cauza legionarilor. Camasile verzi banuiau ca ziarul e vandut comunistilor, luandu-se dupa titlul scris cu rosu. Au incercat sa-l discrediteze. La tipografie, cel care veghea la felul in care e imprimat ziarul trebuia sa fie tot timpul cu ochii in patru, sa verifice fiecare cuvintel, pentru ca legionarii obisnuiau sa strecoare in pagini asa-zise "soparle". Adica schimbau cuvintele pe placuta de plumb si ieseau tot felul de dracovenii care, daca ar fi aparut pe piata, si cel mai puternic ziar ar fi platit cu o scadere de mii de cititori. "De exemplu, era la un moment dat o stire cu titlul «Pilda sotiei lui Antonescu – data soldatilor de pe front». Si cineva a schimbat doar o singura litera, a pus «z» in loc de «l» si a iesit «P...a sotiei lui Antonescu – data soldatilor de pe front»", povesteste Badescu razand pe sub mustata, rostind cuvantul rusinos cu toata gura.
COLABORATOR LA FRANCE PRESS. Desi initial ne zice ca el nu falsifica stiri si verifica toate informatiile, pentru ca era onoarea lui in joc, isi aduce aminte ca a fost nevoit de cateva ori sa mai "lucreze din condei" niste articole. Pe langa textele sportive pe care le scria, Lica Badescu trebuia sa umple la Timpul si o coloana de ziar cu fapte diverse, lucru care il cam incurca uneori. Asa ca lua buletinul informativ al Politiei Capitalei, citea despre diverse crime, omoruri, talharii si, acolo unde nu avea suficiente informatii se gandea cam cum o fi fost si compunea. "A murit Costica!", titra el, de exemplu, intr-un articol inventat pe jumatate unde a compus o poveste "lacrimogena" despre un Costica gasit mort sub un pod din Bucuresti care fusese om de calitate la viata lui, student eminent. Insa Costica acesta a dat in patima alcoolului de cand il parasise iubirea vietii lui. A ajuns fara locuinta si si-a dat ultima suflare in mizerie. Dar stirile astea marunte nu prea au contat pentru cariera sa. Isi aduce aminte de marea lui realizare. Un reportaj despre atletul Ion Moina. I l-a comandat corespondentul France Press in Romania. Articolul acela l-a vazut publicat de o revista portugheza, dar fara semnatura lui, ci cu semnatura jurnalistului francez.
CORESPONDENT DE RAZBOI. Razboiul i-a dat peste cap cariera lui de ziarist. In 1942 a lasat pixul deoparte si a pus mana pe tun. S-a inrolat in armata, ajungand la artileria antiaeriana. "Era sa-mi las oasele de cateva ori. O data la Casa Scanteii de acum." Unde este acum sediul celor mai multe cotidiane centrale. Dar cand nu erau bombardati, Badescu scria pentru ziarul lui, Timpul. Era corespondent de razboi. "In tir direct de la Tunari la Otopeni", daduse el titlul unui astfel de articol in care povestea despre cum a respins bateria sa un atac aerian nemtesc in comuna Tunari de langa Bucuresti, pe 28 august 1944.
Dupa ce s-a terminat razboiul, Badescu s-a intors la redactie la Timpul, dar s-a apucat sa colaboreze si cu Adevarul, unde trebuia sa scrie cronici sportive. Aici l-a cunoscut pe Arghezi, "un om marunt, cu basca pe cap si care ne tot zicea cu o voce plangareata: «Mai baieti, sa stiti ca in viata nu o sa reusiti cu smecherii. Ci cu munca. Uite, eu scriu poeziile mele si muncesc la fiecare cuvintel»". "In ’48, evreii, smecheri, au vandut Timpul comunistilor inainte sa inceapa nationalizarile. Dar eu plecasem cu doua saptamani inainte la Romania Libera. Le-am spus colegilor ca ma duc «la comunistii aia»", isi aduce aminte Lica Badescu de cum a inceput adevaratul calvar pentru cariera sa. "Era o atmosfera acolo... La 7 dimineata trebuia sa ne adunam toti si sa tinem un moment politic. Plus ca era o «turnatorie»...: «Uite! A spus cutare si cutare!»." Un alt necaz al lui era ca aceia de la Romania Libera aduceau in spiritul fratiei proletare simpli muncitori care trebuiau invatati peste noapte sa fie ziaristi. "Niste tampiti care nu erau in stare sa scrie o caseta, dar te parau ca nu ii indrumi suficient", zice Badescu. De ce i-a fost lui mai scarba in acel ziar nu a scapat. De la Departamentul Sport a fost trimis la "reeducare", la sectia de "Productie industriala", unde trebuia sa faca reportaje in fabrici si uzine, sa scrie despre "prosperitatea socialista". Sentinta aceasta a venit dupa ce el a zis "de bine" intr-o cronica sportiva despre un fotbalist considerat de cei de la Romania Libera ca fiind opozant al partidului. "Ai facut jocul reactiunii", i s-a zis si i s-a cerut imediat sa-si faca autocritica. In aceasta sectie a ziarului, unde trebuia sa scrii despre "entuziasmul clasei socialiste", s-a ingropat toata cariera lui de ziarist. A revenit la profesia lui de chimist si s-a angajat inginer chimist la ICECHIM, unde nu ajunsera inca sefi nici Elena Ceausescu, nici sotul Monei Musca. Zice ca, dupa 15 ani de presa, a facut bine ca s-a lasat. Sustine ca "ziaristica e buna, cu conditia sa iesi la timp din ea. E o pasiune care te devoreaza". A incercat de curand sa reintre in presa, sa scrie ca in tinerete. S-a chinuit la cateva articole pe care le-a trimis la revista Magazin Istoric. Acum e dezamagit. Nu i s-a publicat nici un articol... El asteapta sa povesteasca ceea ce a trait. Timpul trece insa repede.
STUDENTIE
"Cand am ajuns la Timpul eram student la chimie, un lucru neobisnuit atunci pentru breasla ziaristilor. Inca din prima zi, colegii ma intrebau: «Tu ce-ai terminat, Dreptul sau Literele?». Majoritatea ziaristilor de atunci erau licentiati in aceste domenii. Si cand auzeau de facultatea de chimie intrebau:«Pai ce are una cu alta?»" Lica Badescu ziarist
Sursa:www.jurnalul.ro |
| 2005-07-11 10:35:00 |
 Postata de 2good |
|
|
