| Marie-Jeanne Ion: Intalniri de gradul zero |
Marie-Jeanne Ion, ziarista de la Prima TV tinuta ostatica in Irak, alaturi de doi colegi de breasla si de ghidul lor, irakiano-american, s-a decis sa-si relateze cosmarul din captivitate.
 In exclusivitate pentru cititorii Jurnalului National, Marie-Jeanne rememoreaza, intr-un "jurnal de celula", fiecare moment care i-a marcat cele 55 de zile traite, la limita dintre viata si moarte, in beciul din Irak. O marturie despre cum se vede viata atunci cand nu esti sigur ca te mai poti bucura de ea.
"Esti maritata? Ce cauti in Irak? Tara ta si-a trimis aici trupe... Esti in relatii bune cu parintii tai? Ce studii ai? Cate limbi straine vorbesti?
Sunt intrebarile celui de-al treilea interviu pe care l-am facut. Era a doua zi dupa sosire. Am fost scoasa din subsol si dusa intr-o camera, la etaj. M-au pus cu spatele catre incapere, iar ochii imi erau acoperiti cu caciula neagra.
Au, au... bufnituri surde si niste vorbe ciudate, in araba. Zgomotele veneau de undeva, din celalalt capat al camerei. Era Munaf si mai erau cateva persoane acolo... Raspunde repede la intrebari. Trebuie sa spui adevarul, altfel ma bat si ma pun pe mine la curent...
Adica sa-l curenteze – o metoda de tortura practicata pe vremea lui Saddam, in temnitele lui...
Scoate limba! Folosesti droguri? Arata-mi bratele! Fumezi? Bei alcool?
Munaf traducea intrebarile puse de Hagi.
O sa te folosim ca sa cerem retragerea trupelor voastre din Irak! – a fost concluzia "discutiei" cu cel care mi-a comunicat scurt ca el e mujahedin adevarat, musulman adevarat.
Sunt o persoana credincioasa ca si tine! Alah e mare! Nu ne omori! Eram in stare sa-i spun absolut orice, cred...
Cum iau legatura cu autoritatile voastre? Spune repede!
Ambasada...
Spune numarul de telefon!
Nu-l stiu pe de rost. E in telefon.
In agenda?
Nu, nu e salvat. Dar in geanta mea, pe care ati luat-o, e o bucata de hartie pe care scrie cu pixul "Ambasada Bagdad". E numarul acolo...
Mr. Translator, om de incredere
A fost prima si ultima data cand Munaf a fost utilizat ca traducator in cea de-a doua locatie. Urmatoarele intalniri cu Hagi – caci asa i se spunea sefului – au fost "mediate" de un alt personaj, care vorbea engleza si care parea, dupa vorba, tonalitate si exprimare, un tip de treaba. El era Mr. Translator, un om de care, efectiv, m-am rugat, la eliberare, sa vina cu noi in masina, pentru ca, in mod paradoxal, imi inspira incredere...
Eram numere, nu oameni
Interviul – foarte scurt – s-a incheiat, si gardienii m-au dus inapoi in beci. Au urmat trei zile de chin, de intrebari fara raspuns. Oare ce se va intampla? Oare vor reusi rapitorii sa ia legatura cu Ambasada? Oare mai scapam de aici in viata? – o intrebare care revenea mereu, obsesiv... Ovidiu suferea in tacere. Nu suporta caldura si nu putea manca mai nimic. Sorin era speriat, dormea foarte mult... ca sa evadeze, macar in vis, de acolo... Mie imi era foarte rau...
Orice gest al gardienilor care veneau sa ne hraneasca si sa ne scoata la toaleta era important. Ovidiu avea catuse pe maini. El parea, fizic, cel mai puternic dintre noi si, probabil, gardienii l-au considerat o amenintare...
Si inca ceva – nu mai eram oameni, eram numere... Noile noastre nume erau, acolo, jos, 8, 11, 3 si 99.
Precum cainii
Thamania, yala, toallete! Thamania, quickly! Am inteles atunci cat de chinuit trebuie sa fie un caine pe care-l scoti la "plimbare" de doua ori pe zi... A fost nevoie de multe lacrimi si rugaminti, a fost nevoie de o interventie la Hagi insusi, pentru ca gardienii sa-si schimbe obiceiurile si sa vina de trei ori... Dar asta mult mai tarziu, dupa vreo cateva saptamani.
Dovada ca traim
5 aprilie. O zi frumoasa, cu soare. Avea sa fie prima zi cu adevarat buna pentru noi. Spre pranz, usa s-a deschis si am simtit cum cineva ma bate incet pe umar. Era gardianul care m-a impins spre iesire. Am urcat in camera de interviu si acolo era un barbat care mi-a spus: I have a message for you (am un mesaj pentru tine). Si mi-a dat o foaie de hartie, scrisa cu pixul, in engleza. Era textul pe care trebuia sa-l citesc, pe un reportofon. Era adresat Ambasadei si trebuia sa spun ce data este, ca tratamentul nostru acolo e rau si ca nu ne simtim deloc bine... Dar si asa lucrurile erau clare – cineva ceruse o dovada ca suntem vii!
Am decis sa supravietuim
Why am I here? I want to go home! – i-am spus plangand barbatului care-mi daduse mesajul.
I don’t know, I’m just a bodyguard... I am sorry... When I see you I think about my wife, my sisters...
Ciudat, dar omul parea solidar, parea ca ii e mila si ca nu-si indeplineste cu prea mare placere misiunea...
Am coborat din nou in beci si toti au vrut sa stie ce s-a intamplat. Le-am povestit.
E bine, ai nostri nu ne lasa! O sa iesim de aici, e o chestiune de zile! – mi-a spus Sorin, plin de incredere.
Negocierile au inceput, e un semn bun!
Am luat cu totii hotararea sa supravietuim. Asta era, din acel moment, jobul nostru. Trebuia sa facem totul ca sa ramanem in viata. Aveam speranta!
Dar speranta nu e, din pacate, un sentiment care sa dureze vesnic. Trebuie, din cand in cand, alimentata... Trecusera alte 5 zile, si nici o veste... Iar noi cazusem din nou in disperare. In fiecare dimineata incercam sa-i tragem de limba pe gardieni.
Today... come Hagi?
I am not know... Inshallah! – venea inevitabil raspunsul. Stiau, probabil, dar nu aveau voie sa spuna...
O zi de groaza
9 aprilie, comemorarea caderii Bagdadului... O zi de groaza. Cred ca nu ne-am rugat niciodata la Dumnezeu asa cum am facut-o atunci... Ne era foarte frica de faptul ca rapitorii si-ar fi dorit sa faca vreun manifest politic. Grupul nostru era mare – 4 persoane. Cu usurinta unul dintre noi ar fi putut fi sacrificat... Ne gandeam ce bine ar fi, daca e sa sfarsim acolo, sa nu fie de cutit, sa fie de glont. O moarte mai usoara... Dar ziua cu pricina a trecut, la fel ca si celelalte, in bezna... Sarisem inca un hop.
Intrevederea
11 aprilie. O alta zi normala. Deja nici nu mai simteam mirosul inecacios de sudoare si de urina. Iar perna, care duhnea a mucegai, devenise si ea ceva obisnuit. Gardienii ne adusesera micul dejun – ceai si paine cu branza – samun si giben. La inceput ne dadeau oua, dar catorva dintre noi le-a fost foarte rau si ne-am gandit ca e pericol de vreo boala – poate chiar Salmonella. Asa ca n-am mai vrut sa ne atingem de ele. Au fost nevoiti sa ne schimbe meniul...
Nimic nu prevestea vreo intalnire de grad 0. Era o zi de luni si noi stiam, din experienta altora, ca Hagi vine in vizita, de obicei, vinerea. Pentru irakieni, vinerea e ca duminica noastra. Nu lucreaza, merg la slujba la moschee, intre 12 si 14, si-apoi se culca. Strazile sunt libere, iar check-point-urile (punctele de control) se raresc. Nici macar atentate cu masini-capcana nu mai sunt – sau sunt extrem de rare in aceasta perioada. Musulmanii isi respecta traditia. Asa ca era destul de simplu si lipsit de pericol pentru Hagi sa bata drumul de la Bagdad pana la noi... Dar lunea insemna pentru el mijlocul saptamanii – nici o sansa sa-si faca aparitia. Si totusi usa s-a deschis spre pranz. Cineva a fost scos din celula si dus la interviu. Venise Hagi? Am primit raspunsul la intrebare peste vreo ora, cand numarul 6 a fost adus inapoi si gardienii m-au batut pe umar. Yala! (haide!)
Am urcat din nou in camera de zi. Hagi era acolo, cu Translatorul de engleza. Mi-au dat o tigara si m-am trezit cu cativa chips in palma.
Vorbise cu ambasadorul
Cum te simti?
Stiau ca-mi fusese rau. Le-am raspuns ca bine. Le-am spus ca-mi pare bine si ca le multumesc ca m-au chemat.
Vrei sa intrebi ceva? Repede, ca ne grabim!
Da, vreau sa stiu care este situatia noastra... – stiam ca imi vorbisera despre retragerea trupelor ca miza de negociere, dar speram ca, pana la urma, se va ajunge la bani... Nu stiam pe atunci ca mai pot exista si alte tipuri de revendicari. Am aflat de-abia dupa eliberare, cand am ajuns in tara...
Totul e in regula. Am vorbit cu ambasadorul vostru.
Deci negocierile sunt OK? – am intrebat, cu speranta ca va rosti cuvantul magic.
Da!
E incredibil cum incep sa-ti functioneze rotitele creierului cand esti intr-o situatie de care depinde chiar viata ta. Iti vin in minte 1.000 de intrebari prin care sa smulgi nu doar un raspuns, dar care sa-ti aduca si o confirmare ca raspunsul cu pricina nu e o minciuna.
Si nu aveti nevoie de o banda inregistrata, o caseta video prin care sa le aratati ca suntem vii?
Nu, pentru ca discutiile merg bine...
Hagi a plecat grabit. Nici nu-mi venea sa cred ca am putut avea un schimb de replici pe un ton normal. Ba chiar mi-a spus ca ma considera o femeie educata si politicoasa si ca ma va trata cu respect... Asta in ciuda faptului ca eram "cazata" la subsol si obligata, ca toata lumea, sa port caciula neagra trasa pe ochi. Ma rog, o conversatie normala...
Gardienii m-au dus din nou in inchisoarea de 5 stele – cum i se spunea acolo. Si, iarasi, am povestit ce-am discutat sus. Din nou ipoteze, din nou sperante, din nou nopti si zile fara aer... Dar gardienii au inceput sa vina de trei ori pe zi – semn bun!"
NU RATATI!
In numarul de maine – a treia parte a marturiilor ziaristei de la Prima TV
Sursa:www.jurnalul.ro |
| 2005-06-30 10:46:35 |
 Postata de 2good |
|
|
