| Regizorul propriei vieti |
Ecaterina Teodoroiu, Haiducii, Ciulinii Baraganului sunt filmele copilariei si tineretii noastre. Dinu Cocea, regizorul acestor "bestseller-uri", a avut o viata ca in filme.
de VERONICA GUZUN
 Daca ar fi sa-i povestim viata intr-o fraza, atunci aceasta ar suna astfel: Dinu Cocea, nascut in coasta Bucurestiului, din parinti moldoveni, cu sange de makedon si temperament de osean, cel care reusea sa adune cate 9 milioane de spectatori la filmele sale. Insa acestea sunt doar niste etichete, care nu reusesc sa spuna prea multe despre viata unui om.
De la celalalt capat al firului se aude o voce imbatranita, dar inca puternica si bine timbrata. "Da, domnisoara! De la Jurnalul National? Asteptam telefon de la un francez care vrea sa facem impreuna un film despre Romania". CARNAGIUL. Dinu Cocea a acceptat foarte repede sa dea interviu. "Eu scriu si o carte, am ajuns la pagina 180, in ea spun mult mai pe larg decat o sa am timp sa iti povestesc dumneata", mi-a zis el cand ne-am intalnit la o cafenea aproape de casa lui de pe Kogalniceanu. Este un barbat de varsta a treia, inalt, pe care timpul l-a ofilit cu mila.
"M-am nascut in 1929", incepe el povestea, "a fost o iarna cumplita, de a inghetat Marea Neagra. Am iesit cu ombilicul de gat, sufocat, mort gata. M-au scos cu forcepsul de am semn si acum pe burta", imi spune Dinu Cocea in timp ce trage insetat din tigara. In primii zece ani de viata a stat la Satu-Mare, apoi, o data cu inceputul razboiului, s-a mutat la Dorohoi, orasul de bastina al tatalui. De acolo au fugit de rusi spre Bucuresti, insa razboiul, ca umbra unui blestem, a ajuns si in Capitala. In 1942, fiind elev la Liceul Lazar, a fost trimis cu colegii la Gara de Nord sa-i ajute pe refugiatii basarabeni. "Era o coloana de trenuri din gara pana la Chitila, toate veneu de peste Prut. Deodata a inceput bombaradamentul, sareau oamenii ca mustile. In loc de bagaje am carat capuri, picioare si maini. 14 mii de persoane au murit in ziua aceea". Imi povesteste calm, de parca ar relata un film.
OLTUL ROSU. Cand a ajuns la o varsta la care sa inteleaga ce se intampla in Romania, s-a inscris in clubul de aviatie sportiva. "De ce? Pai, mi-am spus, "domnule, au venit comunistii, acum n-o sa mai putem trai" si am decis ca, daca ma fac aviator, o roiesc". Era visul tuturor celor care se inscriau la aviatie sportiva, dar nici unul nu a "roit-o". Nu a fugit de comunisti, dar comunistii l-au gasit pe el. "Dupa ce am citit «Ce-i de facut?»" de Cernisevschi si ceva de Marx si Engels, am devenit comunist in ideologie. Fapt care m-a ajutat sa intru la cinematografie". Zambeste, face o pauza in care isi mai aprinde o tigara si imi spune: "Hai sa iti povestesc, ca e amuzant. La admitere am recitat «Oltul» de Octavian Goga: «mult iscusita vremii slova nu spune clipa milostiva ca ne-a-nfratit pe veci necazul si bucuria deopotriva...». M-am dezlantuit". Parea ca toate apele Oltului se revarsau in acel moment in sala in care membrii comisiei ii faceau semn sa taca tanarului de 19 ani. "M-a salvat discutia despre comunism purtata cu presedintele comisiei, Belu, presedintele Comitetului de Cultura si Arta". Dupa ce a iesit din sala, secretarul comisiei i-a spus cu maxima sinceritate: "Te-ai pisat pe pravalia ta". Nu a fost Oltul acela care l-a ajutat sa intre la facultate, ci chiar discutia de dupa.
HAIDUCII. "Dupa facultate am fost repartizat la Buftea. Primele zece scenarii nu mi s-au acceptat, pentru ca temele pe care le propuneam erau considerate «flecustete» de catre seful redactiei de scenarii". De aceea a inceput sa colaboreze cu Louis Daquin, ca regizor secund. "Mie imi convenea, nu semnam eu", marturiseste el. Si astfel a aparut, in 1958, "Ciulinii Baraganului". Toate scenariile care i se propuneau erau despre gospodaria colectiva. Pana cand redactorul Mihai Opris l-a sfatuit sa faca un film de dinainte de comunism si asa a aparut ideea "Haiducilor" (1962). "M-apuc sa scriu scenariul. Paul Cornea, care era directorul studioului, mi-a spus ca i-a placut foarte mult scenariul, dar vorbele haiducilor trebuie sa fie mai bolovanoase si mi-a recomandat sa ma adresez lui Eugen Barbu, pentru ca el poate sa ma ajute la dialoguri. Barbu m-a refuzat de trei ori, pana a fost de acord. Iar eu nu am mai avut nevoie de cenzura, pentru ca cenzura nu mai citea scenariile semnate de Eugen Barbu". Zambeste multumit si imi spune ca filmul "Haiducii" a fost un mare noroc. Inainte de acesta se facuse "Tudor Vladimirescu", de la care ramasesera costumele. Initial se calculase ca filmul avea nevoie de un buget de minim 9 milioane de lei. Dinu Cocea l-a facut cu 3 milioane si acelea ramase de pe la filmele despre gospodariile colective, filme pentru care se dadeau bani multi. "In 3 luni filmul a avut 9 milioane de spectatori", spune regizorul cu mandrie in glas.
PE APA SAMBETEI. "Eu nu filmam decat o data la 2 ani". Intre filme artistice realiza documentare care l-au facut sa vada adevarata fata a socialismului "multilateral dezvoltat". La o filmare la hidrocentrala Arges un inginer i-a spus: "Nemaipomenita hidrocentrala asta, dar nimeni nu s-a gandit ca ea e construita pe calcar, or calcarul se topeste in 100 de ani". "Si fac eu un scenariu, de data asta o satira si o numesc «Pe apa sambetei». Bineinteles ca nu a fost acceptat. La putin timp dupa asta, suntem invitati toti regizorii la o conferinta cu Ceausescu despre desfiintarea cenzurii. Si eu ma ridic si-i zic: «Sa fim seriosi, nu s-a desfiintat nimic. Iata, nu mi s-a aprobat sa fac acest film care vorbeste despre incompetenta tovarasilor ingineri. Ceausescu a tacut cateva momente, dupa care a zis: «pauza!»." A doua zi, Dinu Cocea nu a mai putut intra la Buftea. Si asa a fost timp de 5 ani. Timp in care a reusit sa le scoata pe sotie si pe fiica din tara. Iar noaptea primea amenintari la telefon. Apoi a facut si el cerere de plecare definitiva, dar tot nu ii dadeau drumul. "Si iata ca intr-o zi ma suna Suzana Gadea, ca mi-a iesit pasaportul. M-am gandit care ar fi fost motivele si mi s-a spus: «tovarasu Cocea, mare bucurie pe dumneata! Tovarasa a vazut Ecaterina Teodoroiu (1978), asa de mult i-a placut c-a plans, tovarasa te-a ales pe dumneata sa faci filmul tineretii tovarasului». Am refuzat sa fac acest film". Urmeaza o tacere lunga in povestirea regizorului, ca o cadere de cortina. Timp in care el isi aprinde o alta tigara, nu mai stiu a cata, si ia cateva inghitituri de suc, inainte de a continua...
STRONTIU RADIOACTIV. "Nu a trecut mult dupa aceasta intamplare si am fost chemat la pasapoarte. M-au lasat singur intr-o biblioteca unde erau numai carti de Ceausescu, iar in spatele cartilor, geam mat. Am simtit ca ceva nu este in regula si am iesit, am asteptat in anticamera. Si au venit cu pasaportul, cu pupaturi. «Gata, te-am rezolvat», mi-au zis. Cand ajung acasa dupa jumatate de ora nu imi mai functiona genunchiul, apoi m-a lasat cotul. Sora-mea mi-a luat bilet direct spre Paris si, dincolo de Budapasta, am paralizat total. Austriecii mi-au luat pasaportul din buzunar. Am ajuns la Paris, sotia a chemat Salvarea si m-au dus direct la Saint Petrino, la un mare spital, unde am stat trei luni. Acolo mi-au gasit o cantitate mica de strontiu radioactiv in arterele mele. Pe care il mai am si azi". Isi scoate din buzunar un spary si pulverizeaza sub limba. "In acea biblioteca erau aparate de iradiere, imi explica apoi. Daca stateam mai mult, pateam ca Amza Pelea, muream in 48 de ore". Deja au trecut 20 de ani de cand e in Franta. Dar mai vine in Romania sa mai faca un film, sa-si mai povesteasca viata, sa-i mai invete cate ceva pe cei tineri. "Nici acolo nu mi-a fost usor, dar asta e deja o alta poveste."
FILMARI LA "TUDOR VLADIMIRESCU"
"Am participat si eu la filmarile la «Tudor Vladimirescu». Si primarul ne-a trimis 20 de mii de tarani. Au venit cu carutele, cu bocceluta cu mancare de acasa, cu vitelul, cu gainile, cu purcelul, pentru ca urma sa stea cateva zile la filmare si nu avea cine sa le hraneasca. Era un fragment in care taranii revoltati dadeau unui boier in cap cu un topor de butaforie. Si regizorul zice: «Tovarasi tarani, acest boier v-a furat, v-a luat pamanturile, v-a lasat muritori de foame, voi ii dati in cap din cauza asta». Ernest Maftei juca rolul boierului. Avea o peruca in cap, avea o caciula groasa, de asta, olteneasca, si astia, taranii, cu topoarele de butaforie s-au apropiat de el, dar unul care avea toporul lui de acasa, l-a fixat bine pe boier, si pac, i-a crestat caciula, i-a crestat peruca. «Ce faci ma, ma omori?», a spus Maftei. «Pai, n-a zis tovaraselu’ sa va omoram acusica?»"
FARSE
Dupa razboi, cand era elev la liceul Lazar, s-a inrudit cu actoria, facand figuratie la Teatrul National. "Jucam in «Scrisoarea Pierduta» cu Beligan si cu Birlic, care era mult peste Louis de Funes! El era Dandanache si trebuia sa intre in scena cu un geamantan. Cel mai bun prieten al lui, dar si rivalul lui, Jugaru, le-a spus masinistilor sa bage in geamantan greutatile de la decor. Si i-au pus vreo suta de kg. El tinea geamatanul langa culise. Cand a fost sa puna mana pe valiza si sa intre in scena trage, trage, nu se misca deloc. Si atunci, pentru ca trebuia neaparat sa intre in scena cu geamantanul, se intoarce cu fundul la public si taraste de el. Fragmentul a avut un asemenea succes, ca toata lumea a aplaudat minute in sir. De atunci s-a jucat «Scrisoarea Pierduta» cu Dandanache tragand geamantanul in scena. Actorii sunt copii mari", incheie el povestea.
Sursa:www.jurnalul.ro |
| 2005-05-23 12:04:16 |
 Postata de 2good |
|
|
